"Suntem în anul 1907, luna Aprilie I-iu. Mulţumită razelor calde ale "astrului" maiestos, vremea e plăcută şi toată lumea, veselă că a scăpat de o iarnă aspră, cutreeră uliţele însemnate ale oraşului în lung şi în lat: cari după târguială, cari ca să admire galantarele primenite şi împodobite cu felurite mărfuri estetic rânduite; multe din trecătoare păşesc alene, altele par grăbite.
Ragomi urmà curentul general, umblând însă visător şi îndreptându-se spre casă. La un moment dat, trecù pe trotuarul din faţă, dându-şi prilejul de a studià această mulţime compactă, felurită şi curioasă.
El ajunge astfel în apropierea casei sale, când observă un mare grup de oameni adunaţi. Îngălbeneşte. Să fie oare vre-un foc sau altă nenorocire, care să fi atras atâta lume? S'o fi dărâmat casa lui aşà de şubredă? În sfârşit, fel de fel de închipuiri îi treceau prin creieri în acea clipă, şi depărtarea până la casa lui i se părù ca niciodată de mare.
Se linişteşte însă repede, căci lumea aveà ochii ţintiţi spre văzduh. Ce să fie oare? O stea cu coadă? Să prevestească cerul vre-un războiu? Vre-un nor de lăcuste, de aceste insecte lacome cari ar înghiţi toată lumea vegetală, păgubind pe cea animală? Sau vre-un altul de gândaci, mosafiri nepoftiţi? Nimic din toate astea. Lumea holbà ochii la un monstru, a cărui formă nu o puteà deosebi încă şi care se coborà mândru, încetul cu încetul.
Ce e dihania asta, întrebă unul ? Să ne armăm şi s'o primim cu lovituri de puşti, răspunde altul; unul îşi făceà cruce de teama Necuratului. Femeile tremurau şi se văitau, crezând că e sfârşitul pământului. Cu un cuvânt, felurite sentimente domneau în poporul adunat.
- Staţi, oameni buni, strigă eroul nostru, cu glas tare; staţi, nu vă speriaţi, că nu e nimic; ceea ce se dă jos din cer nu e nici balaur năpraznic, nici potop de jigănii, ci un fel de balon.
- Un balon ?! repetă lumea înmărmurită, ne putând să crează.
- Da, un balon cu cârmă, care are chipul unei păsări.
În timpul acesta, balonul aeroplan se coboară jos şi atinge planeta în mijlocul unui maidan.
Lumea, care cu o clipită mai 'nainte voise să-l întâmpine cu pietre or cu plumb, începù să bată din palme şi să strige: Ura! Trăiască balonul Nitnelva!, după ce-i văzù numele scris pe învelişul de mătase.
Toţi cei de faţă -şi uliţa erà plină- căutară să se apropie de această minune venită de sigur de departe.
Aeronautul strigà din răsputeri, se rugà, implorà ca lumea să nu se apropie preà mult de balon, ca să nu-i strice ceva. De giaba.
Lui Ragomi îi veni atunci o idee ingenioasă. Intră numai decât într'o prăvălie de alături şi telefonă la poliţie să se trimeaţă fără întârziere un pluton de jandarmi spre a se înlăturà vre-o nenorocire.
Ofiţerul de serviciu la poliţie, curios şi el, porunci unui pluton să pornească şi se puse el însu-şi în frunte-i. Ca s'ajungă mai repede, jandarmii o luară la fugă, în pas gimnastic.
Ajunşi pe maidan, ei deteră lumea la o parte cu multă blândeţe şi cu sfaturile lor obişnuite de: circulaţi, domnilor, circulaţi, sfaturi însoţite pe ici pe colo de diferite mişcări ale mâinilor şi ale picioarelor, foarte simţitoare pentru privitori. Apoi înconjurară balonul-aeroplan.
Din balcon se ivi o fiinţă oblojită într'o blană de urs; ochii nu i se vedeau, căci purtà nişte ochelari albăstrui; în cap, o caschetă îmblănită. Tot portul lui îi dedeà o înfăţişare foarte stranie.
Se apropie de Ragomi şi-i întinde o mână, pe când cu cealaltă îşi ridică ochelarii pe frunte.
Ohuri şi ahuri de surprindere: îmbrăţişările, sărutările nu mai conteniau, căci aeronautul nu erà altul decât Merzuc, un prieten din copilărie, care dispăruse din oraş acum 20 de ani, fără să mai fi dat semne de viaţă.
- Ce fericire pentru noi că ne revedem!
- M'ai recunoscut numai decât? întreabă Merzuc.
- Inima începuse să-mi bată când ţi-ai arătat faţa şi un glas misterios îmi şoptià că nu puteai fi decât tu. Ce zici, trebuie să fii tare obosit de drum?
- Hm! Hm! aşà şi aşà, câteva sutimi de mii de kilometri în câteva ceasuri, trebue să ai putere să le străbaţi, şi colo sus nu cam e prea cald.
- De unde vii?
- 'Ţi voiu răspunde numai decât, lasă întâiu să iau câteva măsuri.
Merzuc se apropie de jandarmi şi spuse capului lor, un sergent-major, ceva la ureche.
- Fii pe pace, domnule, poţi dormì liniştit, că noi nu închidem ochii, lasă-te pe mine, că nu va lipsì nici o frânghie; pe cel care îl prindem, îl spânzurăm de balon, fără vorbă multă.
Merzuc mulţumeşte călduros, făgăduindu-le o bună răsplată; apoi ia la braţ pe Ragomi, intră în curtea acestuia -căci era alături- pe când lumea se risipeà încetul cu încetul în negura cea deasă.
- Iartă-mă, zise Ragomi, prietenului său, curtea mea lasă de dorit: noroiul nu s'a uscat încă şi proprietarul meu, un om sgârcit, întoarce capul când îi vorbeşti de caldarâm. Păşeşte deci cu băgare de seamă pe scândurile acestea.
- Dar ce crezi oare, mă Ragomi, că eu am umblat numai pe trandafiri? Las' că sunt învăţat, haide mai iute sus.
La intrarea lui în casă, copiii lui Ragomi se cam speriară; iată vine şi nevasta şi după prezintările cuvenite, vechii prieteni se închid în birou, un birou cochet, micuţ, cam întunecos şi în care nu încap de cât doui sau trei inşi cel mult...dacă nu vor să se lovească unii de alţii în coate."
![[Valid Atom 1.0]](valid-atom.png "Validate my Atom 1.0 feed")
